Dupa un veac de teatru romanesc
Anarhia, materialismul, stările de putrefacție care au cuprins întreaga psihologie a orășeanului, lipsa unei directive sănătoase care nu poate veni decât din idealismul unui spirit rector, treptele decăzute ale unei societăți, pe care poftele destrăbălării urcă și coboară în voie, se oglindesc în actuala stagiune de teatru românesc, stagiune caracteristică pentru mulți ani zăpăciți. Teatrul la noi, după Nottara și Gusty, încetează de a mai fi factor cultural, și mai puțin o expresiune artistică. Dacă slujitorii acestei activități ar fi avut idealul inițial al lui Alexandru N. Suțu Voevod sau Ion Heliade Rădulescu, azi nu ne-am îngădui a scrie în acest fel, ci ne-am fi bucurat seri de-a-rândul cu sufletul și mintea în încăperile de taină ale teatrelor noastre. Dar e nevoie să se spună adevărul, să se știe că cei de azi sunt fără Dumnezeu, că nu iubesc și nu respectă ce a fost și ce trebuie să fie arta dramatică românească.
(...) În preajma înființării Teatrului Național, Ion Heliade Rădulescu scria într-un articol din „Curierul Românesc": „Cea mai mare parte din boeri și alți cetățeni pătrunși de adevărul cel dovedit de atâtea veacuri, că teatrul însoțit cu învățătură publică este cel mai deadreptul și sigur mijloc de a dărăpăna obiceiurile cele urîte și a forma gustul unei nații, toți într-o pornire și într-un cuget prin toate clasele au început a-și arăta dorința cea mare, a se chibzui mijloacele spre a putea cu vremea a se dobândi un teatru național".
(...) Am îndrăznit să cităm toate aceste rânduri din trecut, cu care să ne dăm seama cât de cât de origina crizei scenice de azi, cauză capitală pentru faza actuală a activității teatrale dela noi, e lipsa unei metode de educație a actorului, disciplina care este punct de plecare în desvoltarea artei dramatice. Plămădirea unui actor care să funcționeze just pe claviatura tuturor gândurilor, sentimentelor și aspectelor fizice, este realizarea de căpetenie a activității teatrale, motor principal în interesul artei dramatice.
