Colina lacrimilor

Descarcă PDF

Un om plânge. Stă aplecat sub povara desti­nului său omenesc, sub povara durerilor lumii. Prins pri­mejdios de raza subţire a unei stele călătoare, simte mai adânc noroiul tălpilor sale, mai întristat negura neştiinţei sale.

Pe o colină, cu fruntea plecată în palma cău­tărilor neîndurătoare, un om plânge; acelaş suflet încercat, povară a tuturor copiilor şi părinţilor, surorilor şi fraţilor trăieşte zădărnicia şi pustiul lucrurilor rătăci­toare. Nu mai vrea nimic: nici pâine, nici apă, nici lau­dă; el vrea mană cerească, înconjurat de singurătatea su­ferinţelor totale, omul plânge plânsul semenilor şi râsul lor, durerea ce le taie sufletul şi bucuria lor superficială.

Plânsul adevărat, plânsul adânc vine din senti­mentul mărginirii noastre, din conştiinţa răului ce ne străbate, dar vine şi din sentimentul desăvârşirii din con­ştiinţa binelui care poate fi atins.

Plânsul aduce uşurare, depăşire a elementelor impure, aduce îndurare, putere şi încredere. Plânsul prefa­ce în rodnicie durerea căilor potrivnice. Lacrimile calde spală zările de întunerecul neputinţei.

Omul adevărat, omul făptură a luminii, nu se teme de rău şi nu alungă suferinţa. El ştie că răul poate fi biruit de un suflet arzător şi că suferinţa este o ca­le a bucuriilor, cale a luminii şi puterii. Suferinţa este preţul valorilor nepieritoare: adevărul şi frumu­seţea, cântecul şi îndemnul la desăvârşire. Prin ea omul se apropie de firea lucrurilor, de sensul vieţii, de Dumnezeu.

Pe calea ei câştigăm lumina minţii şi a inimii. Suferinţa adevărată este înaltă, calmă, bogată şi purificatoare. /Ernest Bernea/